ISTORIA LOCURILOR

Istoria acestor locuri se pierde în ceața vremurilor, fiind în strânsă legătură cu istoria Transilvaniei. Localizat la intersecția drumurilor care făceau legătura între Asia și Europa și având variate forme de relief cu însemnate depozite de sare și aur, teritoriul a fost locuit și expus în permanență. Strămoșii noștri, dacii, au fost înfrânți de romani, iar statul dac a intrat în componența imperiului roman care, la vremea aceea, ajunsese în culmea expansiunii sale teritoriale. Mai târziu, pe aici au trecut diverse popoare migratoare, printre care goții, slavii, hunii, gepizii, avarii, maghiarii, pecenegii și cumanii, dar cei care au influențat puternic evoluția noastră au fost romanii, slavii și maghiarii.

Aceștia din urmă, conduși de Ștefan, au întemeiat regatul ungar și, treptat, una dintre puterile politice ale Europei Centrale. Deveniți catolici prin regele lor considerat sfânt, ungurii trec la extinderea regatului prin cucerirea de noi teritorii. Transilvania a fost cucerită și ea, însă expansiunea a fost stopată de invazia mongolă din 1241. În noul context politic granițele regatului trebuiau apărate astfel că regii maghiari au apelat la secui, o populație înrudită ce constituia avangarda armatei regale.

Ulterior, pe considerente economice, politice și militare, ei au fost înlocuiți de germani, aduși pe filieră catolică de către regii unguri, în baza unor privilegii. Amestecul etnic al Transilvaniei mai cuprindea armeni, bulgari, greci, evrei şi ţigani, chemaţi aici tot în baza unor privilegii. Germanii, denumiți mai târziu sași, au ocupat nordul Transilvaniei (Munții Rodnei, Munții Apuseni, zona Bistriței, zona Reghinului) și sud-estul Transilvaniei (regiunea cuprinsă între Orăștie și Baraolt, zona Câmpulungului și zona Brașovului).

Veniți dintr-o parte a Europei mult mai dezvoltată, sașii s-au organizat inițial în comunități rurale, stabilindu-și hotarele, împărțind terenurile și ogorul, construind biserici din piatră, practicând agricultura, viticultura și creșterea animalelor. Mai târziu, după venirea unor meseriași calificați, au întemeiat orașe de tip “burg”, caracteristice zonei de nord-est a Germaniei, în care practicarea meșteșugurilor era îndeletnicirea principală a locuitorilor.

Meşteşugarii saşi din Transilvania erau consideraţi în epoca medievală printre cei mai valoroşi din Europa de sud-est. Lucrările lor, printre care se numărau bijuterii, pocale şi vase liturgice din metal preţios, aveau succes la curţile de la Buda, Moldova şi Ţara Românească. Producţia de arme de foc şi arme albe era monopolizată de oraşele Braşov şi Sibiu.

Preluând de la unguri sistemul comitatelor, sașii au dat naștere, după 1224, unor unități administrative denumite Scaune (o formă prescurtată de la Scaun de Judecată). Teritoriul a fost împărțit în Scaunele Sibiu, Miercurea, Sebeș, Orăștie, Nocrich, Sighișoara, Cincu, Rupea, Mediaș și Șeica și două districte (Brașov și Bistrița), având capitala la Sibiu. Conducerea era asigurată de un comite numit de rege din rândul nobililor maghiari care trăiau la curtea de la Buda. Acest sistem a funcționat până în anul 1875, când guvernul austro-ungar a anulat privilegiile sașilor.

Scaunul Sighişoara este amintit documentar încă din anul 1337, fiind al doilea ca mărime după Scaunul Sibiu. În administrarea sa erau satele Apold, Archita, Beia, Brădeni, Bunești, Cloașterf, Criț, Daia, Daneș, Hoghilag, Laslea, Meșendorf, Netuș, Prod, Roadeș, Șaeș, Saschiz, Seleuș și Vulcan.

Tot pe-atunci meşteşugarii saşi se organizau în bresle, pentru a evita specula şi concurenţa dintre patroni. Un document din anul 1376, din vremea regelui Ludovic I (1326-1382), legat de reînnoirea statutelor breslelor din oraşele Sibiu, Sighişoara, Sebeş şi Orăştie, pomeneşte un număr de 19 bresle, cuprinzând 25 de branşe. Acestea aveau ca sarcini îngrijirea orfanilor, a văduvelor, a săracilor, a bătrânilor rămaşi singuri precum şi apărarea burgului. Fiecare breaslă apăra un turn şi porţiunea aferentă zidului de incintă.

În Primul Război Mondial (1914-1918) românii s-au aliat cu vestul împotriva Puterilor Centrale, primind drept recompensă Transilvania. Basarabia şi Bucovina se unesc cu România, urmând ca Marea Adunare Naţională de la 1 decembrie 1918 să decidă şi unirea Transilvaniei cu statul român.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945) România cedează U.R.S.S., conform pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia şi Bucovina de Nord. Regele Carol II (1893-1953) este forţat să abdice, puterea fiind preluată de Generalul Ion Antonescu. Pentru a recâştiga teritoriile pierdute, acesta angajează România de partea Germaniei. Satele săseşti rămân relativ stabile până la sfârşitul războiului. Tânărul rege Mihai I (1927-1930), fiul regelui Carol II, organizează o lovitură de stat, înlăturându-l pe Antonescu şi schimbând tabăra. La 30 decembrie 1947 regele Mihai I abdică, iar comuniştii preiau puterea, instaurând o republică populară.

Pentru loialitatea faţă de Germania, majoritatea populaţiei adulte săseşti a fost condamnată la 6 ani de muncă silnică în Uniunea Sovietică. Casele şi pământurile le-au fost confiscate de stat şi date în folosinţă românilor, maghiarilor şi ţiganilor. Jumătate din ei au supravieţuit şi s-au întors în România.

La începutul anilor ’90, după căderea comunismului, majoritatea saşilor au emigrat masiv în Germania nou unificată, numărul lor scăzând în 1992, la aproximativ 60.000.

În zilele noastre Transilvania se prezintă ca un teritoriu cosmopolit așezat la granița dintre două mari culturi: cea latină și cea bizantină. Partea sa de sud-est are o densitate nemaiîntâlnită de sate specifice, bine conservate, în care bisericile fortificate rămân martorele tăcute ale unor comunități cândva puternice.